Am pornit la drum, într-o zi în care soarele și cerul se uneau într-o sinceră îmbrățișare iernatică, o zi în care nu te așteptai ca nimic spontan să se întâmple. Iată că roțile își doreau să mai alerge, să simtă din nou vântul trecând în fugă peste ogoare și să calce pământul îmbibat cu de toate. Iar eu știam asta...
„Haide, să mergem! Acum ori niciodată!” am exclamat apoteotic și cu dragoste.
Mănușile, ochelarii, rucsacul în care am aruncat rapid termosul și cănile de plastic, ciocolata amăruie învelită în staniol și câțiva biscuiți din cereale, erau toate pregătite. Eram gata de mini-aventura cu aromă de ceai negru și căpșuni!
Traseul a fost unul la care nu m-am așteptat! Bucăți întregi de noroi se prindeau și se desprindeau de cauciucurile bicicletelor noastre, ca într-un adevărat foc de artificii. Bălțile deveneau provocări în fiecare secundă, la fel și gropile, mușuroaiele de cârtiță, tufișurile, pietrișurile erau și ele adevărate obstacole pe care le depășeam cu bucurie și cu maximă concentrare. La deal, la vale, schimbam vitezele cu o dexteritate ieșită din comun, învățând în același timp cu pământul. El experimenta cum să fie alunecos, rigid, pe alocuri pârjolit de soare, prin alte părți inundat de ape leneșe și statornice, iar eu învățam să mă adaptez.
Mai târziu, pedalând prin zona orășenească, unde haina peticită a pământului era de asemenea, ofertantă ca relief, mi-am îndreptat privirea către dealul pe care urma să-l cucerim: dealul Lempeș! Un deal adorat de zburători, unde multe plante sunt protejate prin lege, unde măceșul cu fructele sale îi îmbogățește imaginea cu roșul lor pasional și unde animăluțele își văd de traiul liniștit la adăpostul frunzei ocrotitoare.
Apusul deja își întindea aripile înflăcărate peste câmpurile întinse. Credeam că vom deveni umbre la marginea înserării, că vom sfârși înghițiți de privirile tulburi ale cerului, lăsând în spate nori gri și grei înecați în lătratul câinilor ce se credeau stăpânii lumii. Mușchii îi simțeam mai solicitați cu fiecare mișcare. Un plumb bacovian captiv în țesutul lor îngreuna exprimarea voinței mele de biciclist truditor. Încercam să-mi coordonez penultimele pedalări pentru a ajunge acasă cu un zâmbet larg pe chip, cu mulțumire în suflet pentru că am ales să ne petrecem după amiaza într-un mod atât de vioi, înfruntând un teren noroios de frumos.
Și chiar așa a fost! Am ajuns în prag și am aflat că și sărutul era la el acasă!
