Cateva zile din vacanta de Paste au fost desprinse pentru a le petrece intr-un alt cadru decat cel obisnuit. Am ajuns in Timisoara intr-o joi, pe la 7 jumate in zori, cu fundul amortit coborat din tren, dar cu un zambet inca pe chip (zambetul cu care aveam de gand sa intampin orasul) Prima interactiune a fost cu un taximetrist, pe care l-am rugat sa-mi fie ghid turistic, pe tot parcursul turei cu masina. "Multe parcuri aici, la noi si multe spatii verzi! Iata opera, campusul studentesc, Bega! Avem si mall-uri!" Intr-adevar, incheierea sa a fost una glorioasa, facand o reclama buna a orasului natal: Tmisoara este cel mai frumos oras din tara! Cu roti rapide am ajuns imediat la Hostel Costel, unde erau cazati trubadurii mei care ma asteptau cu bucurie. Parca pasisem intr-un colt de rai. Decor super colorat, tineresc, gradina asteptandu-te sa scrii sau sa intonezi ceva la chitara, Bronco reusind sa fie calcat frecvent pe labute, atunci cand iti invada spatiul personal..Ah..dimineti inmiresmate, cu aroma de cafea venind din bucatarie, recepitionista zurlie si teatrala fredonand un cantec in limba franceza, turisti carora apuci sa le spui o vorba marunta, avand impresia astfel, ca ii cunosti de o viata. Un spatiu plin de culoare in care te poti relaxa dupa o zi de munca...
Zilnic parcurgeam, trubaduresc, un traseu destul de lungut pana la locul de cantat. Piata Unirii, Piata Victoriei si Piata Libertatii erau zonele pe care le invioram cu sunete armonioase. Mandolina, chitara si vocea. Au fost trecatori mai interesati, mai pasionati sau mai putin miscati de actul nostru artistic, dar ceea ce conta era prezenta noastra acolo, incadrata perfect pentru a crea ambientul potrivit. Am dansat in mijlocul strazii in timp ce primarul orasului trecea agale prin apropiere. Amuzant a fost ca in aceeasi seara, cand primarul strabatea aleea in sens invers, din coarda trubadura si nebuna a inceput sa sune o dedicatie speciala: "Still loving you" de la Scorpions.
Fiindca aveam repertoriu variat, incantam toate gusturile, toate urechile. Asa am reusit sa-l delectam pe un tip roman venit din Canada, care ne filma cu tableta din orice unghi. Batrani indragostiti se opreau pentru o clipa, in timp, in spatiu, savurau, daruiau si mergeau tot inainte, ca intr-un ritual al vietii. Cantand, obervam. Vedeam porumbeii, vedeam chipurile oamenilor. Dar intr-o dimineata, am simtit ca vom avea mai mult succes decat in toate celelalte pentru ca un porumbel inofensiv s-a porumbit pe tricoul colegului de trupa. Am ramas numai cu simtamantul si cu produsul biologic...
Nu pot spune ca a existat un apogeu. Fiecare moment a avut farmecul sau. In preajma fantanii arteziene, sunetul se pare ca nu avea destula putere si tin minte ca mi-am fortat putin vocea atunci. Pe banca mi-a placut cel mai mult. Cantam ca de la trecator la trecator (prin viata), incercand sa ne conectam la diverse stari prin intermediul muzicii, creand o retea artistica stradala, in care cu totii eram implicati.
In drumul catre hostel, la finalul zilei, faceam glume si alegeam de obicei sa facem cumparaturi la magazinul din apropiere.
Daca as fi scris atunci, cand informatia era proaspata, as fi redat totul cu mult mai mult patos. Totusi, acum, gandindu-ma ca a trecut ceva timp de atunci, ma simt recunoascatoare si blanda cu propria memorie si imbratisez aceasta experienta, parte a initierii mele, cu mandrie si intelegere.
Pe 15 aprilie mi-am luat la revedere de la Costel, de la Bronco, de la trubadurii care au ramas sa inveseleasca atmosfera pentru inca doua luni, de la oamenii noi pe care inca nu i-am cunoscut, de la parcurile pe care de asemenea, nu le-am strabatut atat cat as fi vrut, de la semafoare si de la verdeata, de la Timisoara.
Azi in Timisoara, maine-n toata tara! Brasovul ma vrea inapoi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu