Pietrele mele cubice

- Muribund în plan creativ -

          Aşa-i că în muzică poţi minţi, poţi plânge, poţi arunca un surâs dulceag, fals, moale, poţi oscila la infinit între dezastru emoţional şi beatitudine sălbatică? Aşa-i că muzica e mai mult un prieten decât un duşman, atât un refugiu statornic şi liniştit, cât şi un centru de aglomeraţie cam prea urban de sentimentală? Să-mi spună cineva dacă aşa e? Un plan în care dacă păşeşti nu te mai întorci niciodată intact.

Atunci când cânţi îţi aduni de pe marginile cavităţii tale toracice, toată energia, toate cablurile electrice. Cauţi înăuntru şi scoţi. Sufletul ţi-l spui multora, dar numai unii ţi-l ascultă. De dat îl dai, pare că-l pierzi. Să-l recuperezi e mai complicat. Complicat de simplu: nu te mai regăseşti. Oare ăsta e scopul, să joci un nou rol, intr-un nou început, pornind din nou cu nesiguranţă de la amintirea fragedă a ceea ce ai fost către ceea ce vei deveni? Mereu începuturile mi s-au părut dificile. Noul  “tu”, transformat, noul “eu”, noii “noi”… Da. Ăsta e scopul: de a crea intens şi perpetuu, cu fiecare celulă a ta, ceva. 

În muzică te întâlneşti cu propriile sentimente. Aş vrea să chem bizareria, să vină toată la mine, să o întreb dacă e posibil să nu mai simt nimic şi gata. Ce-ar fi atunci? Ar lipsi valurile. Matca le-ar căuta cu disperare. Ar răguşi frunzele. Pădurile le-ar asculta îndurerate. Ar pleca cerul. Norii s-ar înnegri de dor. Ar muri focul. Scrumul s-ar trezi fără iubire. 

Şi-atunci? Mi se pare atât de complicat de descifrat bucuria, iubirea, dezamăgirea sau orice alt simţământ hotărât să transforme… Singurul lucru de făcut este să simţi intens!

Muzica poate fi un suflet cu mască. O iubire. Virus şi antidot. Când o întâlneşti, rămâi un timp, pleci şi te întorci. Totuşi, nu găsesc definiţia potrivită. Iar să mori în plan creativ e cel mai mistuitor îndulcitor al sufletului.