- Placid -
De când strada Pajiştei şi-a
schimbat “pajiştea”, piatra cubică fiind înlocuită cu asfaltul monoton, un
câine negru s-a îndrăgostit de locul acesta proaspăt renovat. Însă nu şi eu. Eu
preferam piatra cubică, cu ale ei margini şi colţuri pe care le adoram. Câinele
s-a mutat în dreptul unei case cu acoperiş fragil. Plouă, ninge, urlă vântul, statornicia
lui mă uimeşte de fiecare dată când îl surprind răsucindu-şi blana de pe-o
parte pe cealaltă. Oare ar vrea să-şi schimbe culoarea? Un negru prăfuit e mai
bun decât un alb strălucitor. Ţine la tăvăleală.
Nu ştiu cu ce se hrăneşte, iar
adevărul e că mă declar indiferentă faţă de el. Îl privesc, mă priveşte.
Departe însă de a putea fi prieteni... Păstrează în privire un soi de amar şi
solitudine. E un călător, cutreieră ca mine. Există însă neşansa ca ţiglele de
pe casă să-i cadă în capul pletos şi urecheat, iar moartea sa subită să nu
însemne nimic pentru nimeni. “Cine eşti tu, câine?” Am vrut să vorbesc într-o
zi cu el. Dar el nu a vorbit. Şi-atunci…graiul şi l-a păstrat în tăcere. A
tăcut şi a adormit, căzând într-o stare flegmatică gravă, într-un somn din care
nimeni şi nimic nu l-ar fi putut tulbura.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu