Pendricella, între timp...

        De când a rămas singură la stăpân (sora sa mutându-se la țară ca să-și îngrijească puii) Pendricella a devenit o mâță foarte alintată. Își unduia coada tot mai des, ba în urcare, ba în coborâre, pe măsuța cu două etaje care fusese special amenajată pentru hrană. Și iată că, revenit dintr-o vacanță în care peisajele împădurite cântă sublim toamna, iar roțile mașinii se bucură de mângâierea noroiului, stăpânul a avut parte de o surpriză, înfățișată chiar în pragul ușii. Pendricella prezentă la datorie, cu copii de adus pe lume.

        Nu ai cum să negociezi cu o mâță. Face doar ce vrea ea! 

Pregătirea maternității deja a fost adusă în discuție, planurile s-au schimbat, alimentația la fel. Pendricella devenea mai doamnă pe zi ce trecea și băieții de cartier – Trubadurrul și Felix - probabil că urmau să fie trași la răspundere...

Etapele evoluției sarcinii și-au urmat cursul, iar Pendricella a căpătat pseudonimul Porcociorra – pentru că mâncarea devenise pasiunea ei. Dacă îi umpleai farfuria, tot mai dorea o porție în plus. Pe zi ce trecea Pendricella se transforma într-un balon amuzant, moale și blănos! Respirația când mai rapidă, când mai rară, săriturile din ce în ce mai greoaie, iar stăpânul tot mai grijuliu.

Într-o zi de octombrie, iată că sosise momentul. Pendricella foșnise cam vreo jumătate de zi, căutând un loc propice nașterii. Sub chiuvetă? Într-o pungă de carton? În canapea? Unde? Ce loc să aleagă? În cele din urmă, cu ajutor, și-a pregătit culcușul mult dorit, în canapea. A făcut renovări, a dat anunț și a mers la lucru. Simplu, pentru că știa ce face.

Patru pufoșenii mici au fost înregistrați ca noi membri ai familiei. Deja în vârstă de vreo săptămână, puii au devenit glăsuitori, pe când proaspăta mămică și-a recăpătat suplețea. Pendricella și-a reluat activitățile preferate cum ar fi: escaladarea șifonierului pe dinăntru și pe dinafară, relaxările prelungi în calitate de accesoriu de ghiveci, exercițiile fizice printre plantele ofilite de pe pervaz și salturile "Hopa-hop".

Pendricella, între timp... a devenit tare vorbăreață!

Un loc bun!

        Începutul lunii iulie a fost unul plin de energie, întrucât mi-am dezmorțit tot trupul care deseori rămâne uitat pe un scaun în fața unui laptop, cu o șiră a spinării imobilizată în formă de bastonaș. Astfel, am îndrăznit să cuprind cu ambele mâini o rachetă de tenis și chiar să joc puțin, încă de dimineață, la poalele Tâmpei. Deja formată, gașca de sportivi a debutat cu un joc antrenant de badminton, apoi unul mai serios, de tenis. Alergarea prin soare mi-a prins foarte bine, căci am simțit cum fiecare mușchiuleț se întinde și strigă de bucurie. Deși reacțiile întârziate mi-au cam dat bătăi de cap în prinderea mingiei, m-am străduit să o vânez de fiecare dată tot mai bine. Pe măsură ce jucam, îmi dădeam seama că alergatul este chiar o necesitate. Simți cum fiecare părticică a corpului respiră, pompează viață, trezind sănătatea din tine! Pe lângă faptul că face posibilă o conștientizare imediată a propriului corp, tot atunci îți dai seama și că deții un control interesant asupra întregii tale stări.

         După antrenamentul de la teren, ne-am continuat traseul către un loc superb. Nu mă gândeam că va fi atât de frumos! Totul! De la pornirea spontană, până la oboseala de după!

Am ajuns într-o zonă plină de verdeață, în apropierea Brașovului - un deal din apropierea municipiului Săcele, un loc numai bun de aventură și zbor – Bunloc! Da, da, locul zburătorilor, al iubitorilor de parapantă. Ne-am pornit pe traseu, lăsând direcția telescaunului în urmă, fără nicio așteptare legată de drum. Colegii mei de echipă erau destul de familiarizați cu terenul, iar eu l-am testat cu răbdare până la final. Dificultățile au început să apară pe parcurs, cu cât înaintam, deoarece potecile mi se păreau foarte abrupte, iar ritmul de mers cam alert. Inima pompa, cu fiecare pas simțeam cum picioarele deveneau plumb. Cu toate acestea, am menținut poziția, ca după o oră de mers să ne declarăm cu mândrie, cuceritori ai dealului.

        Un soare puternic, un bronz inevitabil și o urcare provocatoare! De acest pachet am avut parte, înaintând vioi către o cabană ce se putea zări din cotitură. Ajuns sus, zburătorul nostru s-a avântat cu echipamentul special pe care l-a purtat întreg drumul, lăsându-se îmbrățișat de curenții de aer, mai puternici și mai domoli. Restul echipei abia aștepta să devoreze pepenele din rucsac. Așa că, ne-am delectat papilele gustative cu un zemos pepene galben, purtat cu bucurie până acolo sus! Rămâneam încântată de priveliște, cu fiecare clipit!

        

        N-am zăbovit mult. Așa că ultima fotografie a fost făcută! Zburătorul și-a luat avânt! Pepenele devorat! Bocancii au fost aruncați...în rucsac! Mersul desculță prin iarbă - o provocare acceptată cu greu, dar pe urmă o binecuvântare! Cu genunchii scârțâind și nasurile arse de soare, coboram precaut, traversând cu grijă fiecare denivelare. Ne-am întâlnit la un moment dat cu vreo trei drumeți care trebuiau să urce împreună, însă care se rătăciseră la diverse nivele. I-am ghidat către destinație și le-am urat drum bun!

                             

  

                                                   

          Masajul la tălpi a fost mai mult decât binevenit, primit de la natură prin pietrele, iarba, noroiul, crăpăturile și microorganismele pământului. Înainte de a ne întoarce la civilizație, n-am ezitat să stăm pentru câteva momente la poalele unui zarzăr pentru a contempla întreaga experiență... Și soarele, care își ascundea razele una câte una, își încheia activitatea lăsând înserarea să apară precum un evantai răcoros deasupra orașului.

       Să ne revedem sănătoși, dornici de asemenea drumeții care nu fac decât să ne trezească la realitate, să ne inspire și să asigure o circulație bună a energiei! Huuuuugs 

Îngrijitorul de pisici

Părea că erau ultimele zile de iarnă, dintr-o primăvară cu peri albi, care tușește și poartă mască plimbându-se prin oraș. Puțina zăpadă care se așternuse pe betonul din curte, zâmbea a frig. Păstra pașii animăluțelor plimbărețe și cântătoare, cu direcții bine cunoscute și cu destinații specifice.

„Miaw, miaw, mrrmiaw...” [cântecele nopții și ale dimineții]

“Ce muzică interesantă îmi înfrumusețează dimineața!” răsunau gândurile îngrijitorului.

Pe uscătorul de rufe din mijlocul casei, atârnau două perechi de pantaloni și câteva tricouri negre pe care se puteau distinge fire de păr străin. La fereastră apăruse Trubadurrul.

Trubadurrul, cu mantia sa gri fermecătoare, coborâse din podul vecinilor, cu intenția de a-și găsi perechea. Știa. Nu demult o întâlnise pe lumina ochilor săi al cărei nume nu i-l voi rosti deocamdată. Luase parte la diverse situații conflictuale, motivele fiind necunoscute, dar cicatricile vizibile pentru toată lumea. Zgârieturile de pe botul lui deseori străluceau în lumina palidă a becului de pe terasă. Apărea ca o fantomă pe pervazul casei și dispărea ca un veșnic gânditor, mânat de o perseverență neînțeleasă. Alteori, trecea cu atitudinea-i umilă și urechea-i roasă, peste pragul ușii, numai de-ar auzi glasul fermecător al iubitei sale...

Pendricella, căci așa se numea cea la care visa Trubadurrul, avea obiceiul să danseze târziu noapte, în apropierea ferestrei, pentru a fi admirată. Trubadurrul era unicul ei admirator, deși Felix încercase câteva șiretlicuri la întrunirea motanilor pentru a avvea cale liberă. Dar nu-i ieșise schema. Și nici domnișoara nu știa. Ea era o fire ambițioasă, preferând cutia cu recompense la orice oră din zi și din noapte și semințele de dovleac ca meniu special. Se presupune că ar fi fost într-o altă viață, lebădă, tocmai pentru grația mișcărilor și finețea pufului său. Buzele, de o frumusețe rară, precum mugurii trandafirilor, trădau profilul ei de mâță serioasă și docilă, atunci când găsea confortul dorit în diverse pungi și coșuri.

Și ce dacă? Da, într-adevăr, mai fura de pe masă bucate de tot soiul, ultima fiind o bucată de crenvurșt apetisant. Asta ca să-i demonstreze Trubadurrului șiretenia ei de pisică, o latură instinctivă - dovada vie a sex-appeal-ului său. Poate...

Dar iată că într-o zi de marți în care planurile Trubadurrului păreau a fi ruinate, într-o zi în care cafeaua mirosea mai bine ca niciodată, îngrijitorul de pisici a deschis ușa. Cele două mâțe s-au privit. Ce-a urmat, doar ele știu. Iar tot ce trebuie sa stiți despre îngrijitorul de pisici este că adoră nespus pisicile și de aceea poartă haine cu diverse soiuri de păr pisicesc.