Un creion, care odată
era fiul vânjos al lemnului, îşi risipeşte chiar acum şi mina,
şi elanul dematurizării, îndreptându-se cu repeziciune către
nulitate, către momentul unei posibile renaşteri. Ce bine că e
prieten cu lamele de argint care i-au sculptat ciocul şi cu palmele
aspre ce i-au îndoit aripile!
Cum să pună în
cuvinte tinereţea ierbii, când cuvântul se contopeşte cu nimicul, în faţa grandiosului strop de rouă? Ploile...Când ploile sărută florile tresărindu-le în fir, petale şi pistil sau când frunzele înghit cerul picătură cu picătură, în toată frăgezimea lor sinceră... Atunci să simţi cum curge verde din albastrul ce se
agaţă de crengile scăldate în prospeţime! Pământul râvneşte
şi el la primăvară, la mişcare. Să-l vezi cum se ascunde printre
valurile virgine de verde, mai ciocolatiu şi mai plin de viaţă!
Lemnul e cu atat mai viu cu cât ciocănitorile îi sădesc neîncetat pâlcuri
de şoapte în urechi.
Ţi se pare prea
simplu să îmbrăţişezi numai cu o privire întregul înec,
măreţul act de eroism al naturii? Ce vrei mai mult de atât? Dar
tu, verde creion de primăvară?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu