Stare de spirit

Constat că devin o fiinţă virtuală pe zi ce trece.

N-am făcut exces de Eminescu. Nici fiinţă blondă, nici angelică nu sunt. Bacovia e numai un simbol, e plumb. Dacă n-am putut să-i aduc pe calea cea bună pe băieţii ăştia, Ghiţă şi Ion, zic să ne scufundăm şi să-l salvăm pe Iona, până nu e prea târziu. Sau nu. După ce elimin simbolul din ecuaţie - eliberarea sinelui prin sinucidere, găsesc un adevăr trist: Iona moare.

Antrenamentul trăirii avansează, însă pare că nu va fi definitivat prea curând.

Antrenamentul minţii se află sub control.

Mai am câteva zile la dispoziţie pentru a îndeplini misiunea “Liceul” şi încă am tupeul să transform stări în cuvinte. “Hello, copilu’ Sclipici, mai hoinăreşti mult pe-aici?”

Virtuală...pentru că desprinderea de realitate e inevitabilă atunci când te avânţi în scris sau citit. Cineva însetat de trăire, de prezent spunea: “Trebuie să simţi ceea ce scrii!”. Cunosc... Eu ştiam să scriu ceea ce simţeam. Acum vreau să simt.

Doar să încep şi să nu mă mai opresc.